Duzina de cuvinte- Declaratia de independenta

     Vine o vreme in viata fiecaruia dintre noi, cand iubirea nu mai de ajuns...cand tradarea picura venin acolo unde, nu demult, cresteau trandafiri...cand realitatea sparge batjocoritoare idolul creat de imaginatia ta...cand drumul pe care paseai pana atunci se pierde printre poteci ce duc catre nicaieri... peste dealuri create de neputinta si distanta. Vine o vreme cand inima ranita se revolta si sufletul indurerat cere dezlegare de tine...e vremea independentei.
Nopti calde si pereti reci tin tovarasie durerii strigate in hohote  si ingeri neputinciosi saruta umerii zguduiti de plans, cand un decurion isi incinge sabia si se pregateste sa transforme in realitate independenta declarata de inima zdrobita.O desprindere de trecut si un pas catre viitor. O promisiune a zilei de maine, prima din restul vietii mele...fara tine.
Raman in urma taceri tipate, se sterg din amintiri saruturi si zambete si-acea iubire dulce, inocenta si-arzatoare, precum o floare dantelata prinsa de rever la zi de sarbatoare...si moare incet, agonizant, lipsita de lumina si caldura sinceritatii...
      O noua dimineata se naste din intuneric, aducand cu ea un dor napraznic...dor de viata!
...si pe covor, stinghera, o coala alba poarta in albul ei urmele de lacrimi ce-au pecetluit Declaratia de Independenta!
  Adio, suflet mort si inghetat...eu sunt vie!...iar viitorul imi apartine!


Duzina o gasiti la Psi si clubul ei!

Mi-e dor...

Degeaba curg lacrimi pe-obrajii arsi de dor si degeaba plang trubadurii in versuri tanguitore...degeaba cladim castele pe nisip uscat si daruim sentimente unor chipuri de lut...degeaba iubim suflete seci si sarutam buze moarte de mult....degeaba cladim lumi in regatul de dincolo de nori, cand le inchinam aceluias idol fals si gol...degeaba vedeam soare acolo unde sunt nori si cautam curcubee dincolo de ei, degeaba visam ca suntem doi, acolo unde totul se conjuga doar la singular ...degeaba cauti caldura la pieptul in care inima a incetat de mult sa mai bata...iubirea ta nu e de-ajuns sa alunge negura din sufletul lui, sa-i curete ochii si sa le redea limpezimea, sa alunge rautatea si egoismul, sa puna in loc o frantura din ceea ce inseamna recunostinta...degeaba...degeaba mi-e dor sa visez in doi, cand in lumea mea, de fapt, n-am existat niciodata "noi"...

Cateodata, o melodie e suficienta sa redea zbuciumul sufletului, iar dureri ingropate adanc reinviu sentimente transformate candva in cenusa...din pacate, o data cu varsta nu invatam si ce e iubirea, inca mai facem alegeri gresite si ne inchinam inima unor zei falsi, ne amagim singuri masluind realitatea si cautam ceva acolo unde nu exista nimic...iar lacrimile vin ca o usurare, spaland sufletul si fata de dureri ce nu au leac nici macar in negura timpului...cine iti poate reintregi sufletul mutilat tocmai de cel caruia ii ridicai altare in el?...cine poate reda zambetul ochilor arsi de lacrimile dezamagirii?...cine va aduna cioburile inimii sparte, va reinvia iubirea ucisa de inchipuiri nebunesti si restaura adevarul acolo unde falsul e la el acasa?....cine?.....

Edi-preluat de la White Wolf's Eyes

Lupule, lupule…Imi dai voie sa vorbesc cu tine?
Lupule, tu nu ma cunosti pe mine.
Eu sunt un copil.
Si ma cheama Edi.
Si-si-si stiu sa zic mama.
Si -si -si am invatat sa zic bebe.
Adica sa nu intelegi altceva. Am trei ani si stau cu copii intr-o casa cu multe mamici.
Si prietena mea e Ramona cea roz.
Si Veronica cea mare, si Veronica cea mijlocie si Veronica cea mica.
Si Veronicile sunt surori de-a binelea.
Si Veronica cea mare a fost la niste oameni care au batut-o. Si nu i-au dat de mancare. Si ea a fugit inapoi la noi, ca-i era dor de Veronicile mici. Si mamica noastra de aici s-a suparat rau si a tipat la oamenii aia si a luat-o pe Veronica cea mare inapoi de-a binelea.
Si intr-o zi, cand era iarna, au venit niste oameni care le-au luat acasa la ei pe toate Veronicile. Cred ca erau mamica ei de-adevaratelea si taticul ei, si au curte si gaini si multe animalute acolo. Si flori.
Si pentru ca Veronicile sunt impreuna si ca mama si tata lor le iubesc, Veronica cea mare n-a mai fost batuta si n-a mai fugit .
Si ea e acum bucuroasa. Si o data pe saptamana merge cu mama lor si Veronicile mici la un magazin maaare-mare si colorat si cu muzica…Sa cumpere de acolo si napolitane, si mere si portocale si ciorapei si chiar si ciocolata, daca au fost cuminti.
Si in fiecare zi mangaie gainile si cateii si pisicile, ca ne-a zis noua mamica de aici care s-a dus intr-o zi acolo sa vada cum o duc Veronicile. Si cand s-a intors ne-a povestit.
Si, odata, cand eram mic, m-am speriat.
Pentru ca mamica mea de aici mi-a zis hai Edi sa vezi cine a venit la tine.
Si m-a luat usurel-uusuurel in brate. Eu m-am bucurat si radeam, ca nu are nimeni voie sa ma ridice in brate. Si nu pot sa ies din camera mea decat atunci cand ma duc mamicile la casa-mare-alba care se cheama spital. Si nici chiar nimeni nu vine sa ma vada, decat mamicile de aici. Si prietenii mei , copii care stau si ei aici. Si Duoamna Duoctor.
Si m-a dus pe hol unde era o femeie cu fata ca de claun, si cu parul rosu. Si care s-a inrosit la fata si a inceput sa schiaune si sa tipe vai Edisorul meu, cat imi esti de drag cum te simti tu vino la mama sa te pupe baiatul mamei cat de dor mi-a fost de tine sa te faci bine sa te iau acasa multumesc sora l-am vazut gata.
Si, lupule, cat sunt eu de barbat, chiar daca aveam doar doi ani, m-am speriat. Am ridicat sprancenele, am lasat un pic buza, am rotunjit ochii ( ca aveam lacrimi in ei ) si m-am ferit un pic cam brusc, ca mi-au parait oscioarele. Si mi-am intors cu greu spatele spre claun. Dar mi-am lipit obrazul de obrazul mamicii de aici, am luat-o de gat, si i-am spus “MAMA”.
Asa, sa stie, sa ma apere de claun.
Adica cum lupule? Din cati oameni sunt pe pamant, noi, copiii de aici de ce nu avem si noi mamica noastra, dar numai a noastra. Adica a mea. Pe noi, ce barza ne-a adus? Ca mai mergem si noi in parc, cu mamicile de aici. Si vedem si alti copii. Fiecare are mama lui. Mai mica sau mai mare. Dar e mama lui.
Bine,… la mine…, oarecum inteleg. Doamne-Doamne m-a facut altfel. Cu oasele astea care se rup si la un gest…Dar copiii de aici ??? Ca sunt multi, vreo douazeci…. Si Ramona cea roz , care e cea mai buna prietena a mea???
Eu stiu ca nu ma pot juca si merge. Ca mi se mai rup odata picioarele sau mainile, ca celelalte dati cand am stat in casa-mare-alba… Si ma dor rau, atunci…De chiar plang….
Si cred ca as vrea sa alerg cu ceilalti copii, la prinsa… Ca mi-a placut odata.
Cand eram mic, pe la doi ani, si cand nu erau oasele mele asa bolnave, am fost chiar in parc. Asaaa, in carut. Si am vazut si copii, si am vazut si pasarele- porumbei le zice….
Si ei imi plac mult de tot. Mereu zboara si se agita si ciugulesc si gunguresc. Si ma gandeam cum ar fi sa alerg dupa ei, numai sa-i sperii un pic, si sa ma joc cu ei, asa, de la bebe la porumbel…. Si cand am plecat de acolo, nu stiu de ce nu ma mai opream din ras. Nici cand mamica de aici m-a pus in patut, nici atunci nu ma oprisem din ras.
Si nasa mea, numai a mea, adica una din mamicile mele de aici, m-a dus cu vrrummmm-vrrummm. Si n-am vazut eu prea bine pe geam dar am simtit CUM SE MISCA MASINA !
Si nimeni din copii nu a mai fost cu vrrummm-vrrumm ! Doar eu si nasa mea !
Da, lupule.
Si sa stii ca eu sunt cam trist.
Da’ nu, nu ca un bebe. Sunt, asa, trist undeva unde nu pot eu sa-mi dau seama bine.
Nu stiu cum. Si nu stiu de ce. Dar cand nu ma vede nimeni, stau in patut, un pic ghebosat, asa, cat sa nu ma doara….Si ma uit pe peretele alb – departe….
Acolo unde, daca te uiti mai atent, faramiturile de var se fac oameni si copii si catei si pasarele…..Si unde, dupa o vreme, toti se misca si vorbesc si fac o poveste numai pentru mine, ca la televizor. Si-mi place povestea omuletilor de var , pentru ca toti ma iubesc si-mi spun …..Nu ma spui, daaa???
Imi spun ca sunt cel mai bun copil din lume. Si ca toate animalutele si prajiturile si porumbeii si prietenii si mamicile de aici sunt doar pentru mine. Si ca eu trebuie doar sa fiu cuminte. Da’ cuminte nu ca toti copiii… Cuminte ca mine. Adica sa ma bucur. De soare. De luatul in brate. De copiii din jurul meu. De mamicile de aici. De prajiturelele pe care ele le fac acasa la ele si apoi ni le aduc noua. De cuvantul MAMA pe care l-am invatat de la ele. Sa ma bucur ca Ramona e prietena mea cea buna. Si ca Veronicile sunt impreuna, toate trei, la mama si tatal lor. Sa ma bucur ca am fost odata in parc si am vazut porumbeii. Si sa ma bucur ca am radioul meu, numai al meu,  unde ascult MUZICA. Muzica aia frumoasa, care ma face sa inchid ochii si sa ma culcusesc. Asa, ca undeva intr-un cuib de paturici, langa mama….
Si cand ma bucur sa stiu ca Doamne-Doamne are grija de mine, chiar daca sunt mic.
Si Mama lui Doamne-Doamne.
Si ca intr-o zi , o sa faca o minune , si n-o sa ma mai doara. Nimic.
Si odata o sa fiu si eu copil. Cu mama mea, numai a mea. Si tatal meu, numai al meu. Si o sa fie cu noi si mamicile de aici si Ramona cea roz si prietenii mei.
Si atunci, nu mai sunt trist.
Si atunci rad din nou.
Si stiu sa rad. Da’ stii cum rad ??? Galgai de ras.
Si se mai intampla ca mama mea de aici sa ma auda cum rad. Si deschide usa.
Mi-e greu sa ma misc, dar cand intra atunci la mine in camera, zambesc cu toata fetisoara mea si-i dau catifelatul “Mama….”, cum numai eu pot sa-l spun…
DA, lupule…
Da’ dupa aia, ma intreb din nou….
De ce ?
Cateodata, cand privesc peretele de var, ma gandesc ca oasele mele se rup asa usor pentru ca nu stiu sa gasesc pe cineva sa  le sprijine si sa le intareasca….
De asta….
Lupule….. Ce zici….?
Ma iei la tine in padure …? Te rog ….

 

Scheletele din dulapul cu iubiri

     Ratacesc cu pasi pierduti pe aleile prafuite ale amintirilor,incercand cu disperare sa gasesc macar o urma a existentei tale.Te-am pierdut  si nu stiu unde...desi te vad zi de zi, in inima mea nu te mai regasesc nicicum. Ce s-a intamplat cu tine?...ce s-a intamplat cu noi? De ce imi esti acum strain?
      Ploua cu lacrimi reci in sufletul meu acum pustiu, dar ochii imi sunt uscati si limpezi. Nu imi lipsesti si nu-mi mai e dor de tine...dar mi-e dor de noi. Dar oare a existat vreodata "noi"? A fost o poveste de iubire, sau doar ceva conventional?
     Am obosit ratacind printre intrebari, cautand raspunsuri in ganduri seci si cersind iubire de la un suflet gol...am obosit creand scenarii, in care personajul tau e vesnicul anonim, aflat in tranzit prin viata mea, facand doar o halta in drumul sau spre propriai viata.
      Toti vorbim despre iubire, dar foarte putini o si cunoastem si mult mai putini am si experimentat-o, iar cei ce am trait minunea, stim ca ea e irepetabila. Iubirea nu e un cumul de compromisuri in speranta ca celalat va remarca sacrificiul nostru, e impreuna simtire si compatibilitatea in tot, oricat de diferiti suntem ca fire.
      A fost o vreme cand m-am mintit ca te-am iubit, pentru ca asa mi-am dorit, desi inima mea nega cu incapatanare plasmuirea mintii. Din cenusa nu se pot cladi castele si nici din vise nu poti trai o viata. Iubind plasmuiri si traind in imaginatie, vine o vreme cand realitatea se razbuna, iar nalucile din suflet cer tributul durerii.
       Dar in sufletul meu n-au ramas urmele pasilor tai, iar visele s-au topit odata cu zorile.
Te rog sa pleci din mintea mea si sa nu-mi mai bantui visele, caci nu mai e loc pentru tine, nici macar in ele.
S-a oprit in departari sunetul flasnetarului orb ce canta balade triste nascute din morminte de Didone arse pe ruguri din iubire, semn ca e timpul pentru trezire.
S-a avantat spre ceruri sufletul eliberat de o povara falsa, au ras in soare ochii uscati de lacrimi grele...
S-a facut ordine in univers, iat timpul curge iarasi in goana lui spre infinit, amintindu-ne inca o data, ca nici macar moartea nu-i va opri goana.
      Ticaie ceasul din perete ca o vesnica aducere aminte, iar el isi urmeaza cursul...
Implacabil!




Dedic acest articol, prietenei mele, Gabriela! Stiu ca vei intelege si te rog sa nu uiti ca traim o singura data, iar tineretea trece cu fiecare zi, adunand riduri pe frunte si goluri in suflet. Traieste, acum e timpul tau!!

Cand iubirea ucide....

Si undeva pe bolta stelele s-au stins...odata cu ele, un suflet ratacit....a avut o vina mare:aceea c-a iubit si iubind a crezut, desi in el nu crezuse nimeni....si totusi s-a incapatanat sa creada...ce conta ca toti radeau? el continua sa creada, in magii, miracole si iubire...un suflet naiv, innecat in lacrimi si propria-i disperare, speriat de realitate, dar crezand cu tarie in miracole si in adevar, un adevar adanc ascuns, dar totusi atat de evident...un suflet ratacit printre masti mincinoase, vesnic pelerin si condamnat tocmai de cei carora s.a daruit...un suflet atat de invizibil incat toti calcau pe el si nimeni nu-i auzea icnetul de durere si n-i vedea ochii ce implorau clementa...si s-au ridicat multi asa zisi profeti ce-au decretat ca ei cunosc acel suflet damnat, atat de murdarit si totusi atat de pur, incovoiat de rusinea unei vini ce nu-i apartinea...si totusi, nu cerea nimic, doar un strop de iubire, o inima sincera care sa-l asculte, sa-l cuprinda si sa-l tina langa ea...intr-o zi a crezut c-a intalnit acea inima si speranta inflori din nou in sufletul pierdut, desi undeva ratiunea radea sec batjocorindu-l...si el se incapatana sa creada, desi era gol, bolnav si infometat, se hranea doar cu speranta...pana intr-o zi cand aceasta i-a fost ucisa brutal:'Nu am nevoie de suflete ca tine langa mine", i-a zis inima ce-o credea a lui...si muntii s-au naruit in mari si stele au fost stinse de suflul inghetat al dezadejdii...ca prin vis isi amintea glasul singurei fiinte ce-l iubise si care nu mai era in aceasta lume..:tine minte, suflete, ca iubirea nu judeca niciodata, ea acopera, crede si iarta, ea cladeste si nu darama, ea vindeca ranile, nu le inmulteste"....si sufletul muri din nou...de data asta pentru totdeauna, caci marea deznadejdii maturase totul cu talazul ei nebun...dar cine sa observe?...sau cui pese de sufletul nebagat in seama ce cersea iubire intr.o piata publica, lovit si umilit, batjocorit si injosit....si sufletul s-a stins, ucis de durere si nebunia celor carora in naivitatea lui, se daruise......

Retorica

Prin ganduri tarzii se scurg amintiri in triste clepsidre si indoieli cu cap de hidra musca nemiloase din iluzoria fericire...e atat de singur sufletul captiv in cusca intrebarilor fara raspuns...oare am indraznit prea mult ?...am maniat iarasi zeii si.asa mult prea maniati pe crunta-mi sfidare de a-mi alege singura zeul in fata caruia sa.mi plec fruntea?...Amarnic pret platesc pentru nesabuinta.mi de a-mi scrie singura legile si greu tribut inchin chiar propriilor mele ganduri la ceasuri cand visele isi astern mantaua in linistitul somn al celor straini de al meu zbucium...si iar fumez si tac...tac si fumez...si printre amintiri te caut....de ce azi ai lipsit din ele?...e.atata bezna in sufletul ce trist isi striga dreptul negat la fericire...e.atata durere in ochii vii, dar goi, e.atat de mult pustiu in lumea mult prea populata de griul banalitatii omniprezente...e.atat de frig in arsita noptilor vaduvite de prezenta ta...unde esti tu IUBIRE?....te.am asteptat si azi...si n-ai venit....oare maine... vei veni?................