Scheletele din dulapul cu iubiri

     Ratacesc cu pasi pierduti pe aleile prafuite ale amintirilor,incercand cu disperare sa gasesc macar o urma a existentei tale.Te-am pierdut  si nu stiu unde...desi te vad zi de zi, in inima mea nu te mai regasesc nicicum. Ce s-a intamplat cu tine?...ce s-a intamplat cu noi? De ce imi esti acum strain?
      Ploua cu lacrimi reci in sufletul meu acum pustiu, dar ochii imi sunt uscati si limpezi. Nu imi lipsesti si nu-mi mai e dor de tine...dar mi-e dor de noi. Dar oare a existat vreodata "noi"? A fost o poveste de iubire, sau doar ceva conventional?
     Am obosit ratacind printre intrebari, cautand raspunsuri in ganduri seci si cersind iubire de la un suflet gol...am obosit creand scenarii, in care personajul tau e vesnicul anonim, aflat in tranzit prin viata mea, facand doar o halta in drumul sau spre propriai viata.
      Toti vorbim despre iubire, dar foarte putini o si cunoastem si mult mai putini am si experimentat-o, iar cei ce am trait minunea, stim ca ea e irepetabila. Iubirea nu e un cumul de compromisuri in speranta ca celalat va remarca sacrificiul nostru, e impreuna simtire si compatibilitatea in tot, oricat de diferiti suntem ca fire.
      A fost o vreme cand m-am mintit ca te-am iubit, pentru ca asa mi-am dorit, desi inima mea nega cu incapatanare plasmuirea mintii. Din cenusa nu se pot cladi castele si nici din vise nu poti trai o viata. Iubind plasmuiri si traind in imaginatie, vine o vreme cand realitatea se razbuna, iar nalucile din suflet cer tributul durerii.
       Dar in sufletul meu n-au ramas urmele pasilor tai, iar visele s-au topit odata cu zorile.
Te rog sa pleci din mintea mea si sa nu-mi mai bantui visele, caci nu mai e loc pentru tine, nici macar in ele.
S-a oprit in departari sunetul flasnetarului orb ce canta balade triste nascute din morminte de Didone arse pe ruguri din iubire, semn ca e timpul pentru trezire.
S-a avantat spre ceruri sufletul eliberat de o povara falsa, au ras in soare ochii uscati de lacrimi grele...
S-a facut ordine in univers, iat timpul curge iarasi in goana lui spre infinit, amintindu-ne inca o data, ca nici macar moartea nu-i va opri goana.
      Ticaie ceasul din perete ca o vesnica aducere aminte, iar el isi urmeaza cursul...
Implacabil!




Dedic acest articol, prietenei mele, Gabriela! Stiu ca vei intelege si te rog sa nu uiti ca traim o singura data, iar tineretea trece cu fiecare zi, adunand riduri pe frunte si goluri in suflet. Traieste, acum e timpul tau!!