sâmbătă, 19 octombrie 2013

Renunt la oameni, lupt cu cancerul si aleg CAINELE!!


  Mi-e sufletul greu ... Fac eforturi sa-mi stapanesc lacrimile si sa las cuvintele sa curga, sa dea viata durerii, revoltei si neputintei ce ma stapaneste acum, dar mai ales sa ilustreze dragostea uriasa pentru singurul suflet ce ma iubeste neconditionat si imi e alaturi in permanenta: Rhett!!
De ce spun ca aleg cainele? Cred ca nu e nevoie sa raspund, fiecare dintre voi o stie, voi cei binecuvantati de Dumnezeu cu suflet si caini in casa. Cainii sunt binecuvantare. Sunt sursa inepuizabila de duiosie, zambet, bucurie, speranta, viata si IUBIRE!  O iubire de care noi, fiinte supreme, evoluate, inteligente si cuvantatoare, cu viata sociala si capacitate de exprimare avansata, nu suntem capabili. Genetic vorbind!  Cu fiecare generatie ne nastem mai handicapati si mutilati sufleteste si  transmitem aceasta gena mutanta a rautatii si insuficientei mentale si sufletesti si copiilor nostri, iar specia umana, cu fiecare zi e tot mai degenerata, mai bolnava si saraca in sentimente si valori. Cainii, nu! Ei sunt aceeasi, dependenti de noi si dragostea noastra, ei se daruiesc neconditionat si total, pentru toata viata. Am avea atatea de invatat de la ei...in schimbul dragostei lor, noi le dam moarte, teroare si chin! DE CE??...
Asta e intrebarea ce ma sufoca uitandu-ma  la pozele Grivitei, cea mutilata, sau ale Fetitei, cea maltratata de doi adolescenti., sau ale puiului de cateva luni ucis cu toporul in Galati, sau ale....sunt prea multi... DE CE?
De ce am uitat sa fim oameni? De ce ne e atat de usor sa ranim, sa lovim, sa ucidem? Cand si de ce am uitat sa iubim si sa ne lasam iubiti? DE CE???!!!
Ma simt revoltata, neputincioasa si ma sufoc de revolta si indignare. Cum sa fac "oamenii" sa inteleaga cat valoreaza  dragostea unui caine? Cum iti poate el transforma viata?...
In ziua in care am primit vestea ca am cancer, m-am inchis in casa si am plans! Amar, din suflet, cu revolta si teama...si langa mine a fost doar Rhett. Un botic umed si doi ochi albastri ma intrebau staruitor de ce plang...iar lacrimile de durere s-au transformat in lacrimi de duiosie: aveam, totusi, o familie. Pe Rhett! Cineva ma iubea, totusi, neconditionat si ma astepta acasa. Rhett!  Un catel cu suflet mare, staruitor si inteligent ce nu suporta sa ma vada plangand. Un copil. Copilul meu. Cu blanita si patru picioare, dar totusi, copilul meu!
Atunci am inteles ca nu sunt singura deloc, ca am de ce si pentru cine sa lupt si sa traiesc!
Mi-am dorit enorm sa fiu iubita, sa iubesc, sa am o familie. N-a fost sa fie. Fiecare barbat ce trecut prin viata mea, a luat ce a avut nevoie si a plecat mai departe lasandu-mi sufletul mai gol, inima mai pustiita si o durere mai acuta.  Societatea m-a judecat si aratat cu degetul, "prietenii" au venit si au plecat si ei, fiecare dupa interes si nevoie.Dar Rhett a ramas. Nu poate vorbi, dar in fiecare noapte, pe covorasul de langa pat el imi aminteste ca e aici sa ramana. Mi-o spun ochii lui superbi si limpezi ca cerul senin. Iar eu il cred. Pentru ca el nu m-a mintit niciodata.
Cu gandul la el numar picaturile perfuziei, monotone si tacute in camera sterila de spital. Totul duhneste a moarte si in acelasi timp musteste de viata. Afara, in curte, o haita de caini isi exprima zgomotos multumirea in fata unui om zdrentaros ce isi impartea mancarea cu ei. Mancarea prea putina, ei prea multi...dar nu conteneau cu multumirile...Tare, zgomotos, sa auda o lume intreaga ca si ei au viata.
Si lacrimile s-au pornit din nou...
Pentru ce mai am nevoie de oameni?....il am pe Rhett! Cainele.
Oamenii se vor tot perinda prin viata mea, isi vor da cu parerea, ma vor judeca, compatimi, sfatui, jefui sufleteste, ajuta sau ignora, dar Rhett va ramane sa-mi stearga lacrimile si sa-mi aminteasca ca el nu ma judeca, nu ma compatimeste, doar ma iubeste. Neconditionat!!

Unde esti tu, Doamne, sa ne inveti sa fim iar OAMENI?





Articol inscris in concurs.

marți, 15 octombrie 2013

Speranta

     

        Mi-am adunat tot curajul si-am batut la usa ta...mi-ai deschis, iar eu, fara o vorba ti-am luat palma si ti-am sarutat-o apasat, apoi am pus sufletul meu in ea si tot fara o vorba m-am departat. Iti simteam nedumerirea sfredelindu-mi spatele, dar mi-am ferit ochii.Speranta, durere, iubire si iar speranta tresaltau in mine sufocandu-ma. A cata oara imi daruiam sufletul?...A cata oara riscam dezamagirea?...cine mai stia? Dar stiam ca era prima oara cand cineva imi sarutase talpa...cand m-a tinut de mana in parc, mai apoi m-a sechestrat in bratele lui cand m-am plans de frig si mi-a aratat cum poate fi paradisul, mai tarziu, cand caldura patului ne invaluia pe amandoi cu promisiuni extatice.Si te-am iubit si m-am lasat iubita de tine..iar parfumul tau mi s-a tatuat in piele si-mi respira-n suflet. Cum sa-l mai pot smulge?
          Tarziu, in noapte, aceasi mana ma strangea protectoare langa trupul tau gol, cuprinzandu-mi posesiv sanii. Dormeai profund, iar eu numaram clipele pana la dimineata ce urma sa te ia de langa mine, sa-mi lase iar in loc incertitudini si intrebari fara raspuns...vechea poveste. Am inteles atunci de ce iubeam asa mult noptile si detestam lumina zilei...mi-as fi dorit atat sa ramai cu mine, zorii zilei sa nu te alunge ca pe un vis...
              Acum ma departam grabita de teama sa nu pui intrebari...n-am privit nicio clipa inapoi, sa nu te vad strangand palma in care era sufletul meu, strivindu-l intr-un gest inconstent. Am fugit inainte de a ceda tentatiei sa te cuprind in brate si sa-ti sarut iar buzele ce ma faceau de fiecare data sa-mi pierd controlul...am fugit grabita, sperand insa, adanc in suflet, ca ma vei striga si-mi vei cere sa raman. Ca azi iti vei deschide sufletul, cum ti-ai deschis ieri bratele si ma vei invita sa raman...o viata...
     


         Insa tu ai tacut!!...si in palma ta sufletul meu agoniza tacut...doua taceri ucigatoare!