marți, 10 aprilie 2012

Eseu despre umanitate

         Ma surprind deseori  intrebandu-ma (retoric, desigur), care e sensul vietii...oare chiar exista un "destin"?..
Ceva acolo, scris in stele?...mi-e greu sa cred. Mi-e greu sa cred si in asa zisele "suflete pereche", in predestinare...si mai ales mi-e foarte, foarte greu sa mai cred in oameni. Personal, nu cred ca exista fiinta mai rea si distrugatoare ca Omul, nu mai cred in umanitatea lui, sau in bune intentii. Pe zi ce trece, constat in jurul meu o tot mai acuta lipsa de umanitate, de altruism, sau pur si simplu a unor gesturi simple, lipsite de formalism, dar sincere si spontane. Nici macar zambete nu mai vezi tiparite pe fetele lor, acele zambete sincere, din tot sufletul ce-ti lumineaza fata...uneori chiar si mie imi e greu sa zambesc, desi as vrea. As vrea sa rup orizontul, sa deschid cerurile, sa schimb Soarta...as vrea sa fiu bogata, mai bogata ca legendarul Cresus, sa pot desena un zambet pe fetele ingrijorate, sa platesc o factura, sau o nota de plata de la o clinica scumpa. As vrea sa pot darui copiilor copilarie, bolnavilor o sansa la viata si batranilor o batranete fara griji. As vrea sa daram suprematia zeului Ban si sa pun in locul lui adevaratul Dumnezeu. As vrea sa pot face atat de multe, dar cel mai mult imi doresc sa pot sterge unele aminiri, sa resetez pur si simplu din memorie lucruri sau oameni ce m-au ranit prea mult...
       Am intalnit de-a lungul vietii oameni memorabili, deosebiti prin caracter si traire, oameni ce mi-as fi dorit sa-i pot pastra aproape o viata intreaga,dar am intalnit si oameni pe care ulterior mi-am dorit sa nu-i fi intalnit niciodata, am impartit cu ei secrete si dureri, lacrimi sau bucurii, i-am crezut sinceri si apropiati pana le-au cazut mastile, iar hidosenia chipului lor m-a inspaimantat. Dar si ei sunt tot oameni si daca ii judec, nu sunt mai buna ca ei...as fi vrut sa-i pot ajuta...
       Am citit recent un articol scris de o amica, intitulat Oameni toxici si m-a izbit realitatea din vorbele ei.
Chiar si cei mai apropiati oameni pot fi toxici...poate exista toxicitate in acel "te iubesc" murmurat, in declaratiile de prietenie fatarnice sau in zambetul vecinului ce-l intalnesti zilnic la lift...
         Oricat de mult ne place sa poleim realitatea, tot va veni o zi cand ne va plesni peste fata. Nu putem cumpara sentimentele si nici nu putem remodela caracterul cuiva. Pur si simplu chirurgia plastica nu se aplica si sufletului si la un moment dat ne trezim singuri si debusolati, intrebandu-ne unde am gresit cand am ales sa iubim si sa credem neconditionat in cel de langa noi. Senzatia amara a dezamagirii nu poate fi stearsa de nimic, cand constati ca toate eforturile tale nu numai ca au fost in van, poate chiar neobservate, dar mai sunt si pricina de polemici ieftine. Viata e atat de ciudata, de nedreapta si cruda...dar e numai una si daca o irosesti , alta nu vei mai primi. Dar de ce nu primim si un ghid cu instructiuni de folosire a acestei vieti? Sa fim scutiti de dureri, dezamagiri,alegeri gresite si suferinta. Sa facem totul corect, punctual, ordonat. Sa fim perfecti, intr-o lume perfecta, sa nu mai fim nevoiti sa ne mintim pe noi insine ca suntem fericiti...sa nu mai fim nevoiti sa apelam la antidotul contra toxicitatii umane....sa fim oameni...
Mda...vise....nu ma luati in seama, am febra si delirez....

2 comentarii:

  1. Nu delirezi, frumoaso, cu totii avem dorinta de a stapani unele aspecte necontrolabile ale vietii.

    RăspundețiȘtergere

Va ascult cu placere