Mi-e sufletul greu ... Fac eforturi sa-mi stapanesc lacrimile si sa las cuvintele sa curga, sa dea viata durerii, revoltei si neputintei ce ma stapaneste acum, dar mai ales sa ilustreze dragostea uriasa pentru singurul suflet ce ma iubeste neconditionat si imi e alaturi in permanenta: Rhett!!
De ce spun ca aleg cainele? Cred ca nu e nevoie sa raspund, fiecare dintre voi o stie, voi cei binecuvantati de Dumnezeu cu suflet si caini in casa. Cainii sunt binecuvantare. Sunt sursa inepuizabila de duiosie, zambet, bucurie, speranta, viata si IUBIRE! O iubire de care noi, fiinte supreme, evoluate, inteligente si cuvantatoare, cu viata sociala si capacitate de exprimare avansata, nu suntem capabili. Genetic vorbind! Cu fiecare generatie ne nastem mai handicapati si mutilati sufleteste si transmitem aceasta gena mutanta a rautatii si insuficientei mentale si sufletesti si copiilor nostri, iar specia umana, cu fiecare zi e tot mai degenerata, mai bolnava si saraca in sentimente si valori. Cainii, nu! Ei sunt aceeasi, dependenti de noi si dragostea noastra, ei se daruiesc neconditionat si total, pentru toata viata. Am avea atatea de invatat de la ei...in schimbul dragostei lor, noi le dam moarte, teroare si chin! DE CE??...
Asta e intrebarea ce ma sufoca uitandu-ma la pozele Grivitei, cea mutilata, sau ale Fetitei, cea maltratata de doi adolescenti., sau ale puiului de cateva luni ucis cu toporul in Galati, sau ale....sunt prea multi... DE CE?
De ce am uitat sa fim oameni? De ce ne e atat de usor sa ranim, sa lovim, sa ucidem? Cand si de ce am uitat sa iubim si sa ne lasam iubiti? DE CE???!!!
Ma simt revoltata, neputincioasa si ma sufoc de revolta si indignare. Cum sa fac "oamenii" sa inteleaga cat valoreaza dragostea unui caine? Cum iti poate el transforma viata?...
In ziua in care am primit vestea ca am cancer, m-am inchis in casa si am plans! Amar, din suflet, cu revolta si teama...si langa mine a fost doar Rhett. Un botic umed si doi ochi albastri ma intrebau staruitor de ce plang...iar lacrimile de durere s-au transformat in lacrimi de duiosie: aveam, totusi, o familie. Pe Rhett! Cineva ma iubea, totusi, neconditionat si ma astepta acasa. Rhett! Un catel cu suflet mare, staruitor si inteligent ce nu suporta sa ma vada plangand. Un copil. Copilul meu. Cu blanita si patru picioare, dar totusi, copilul meu!
Atunci am inteles ca nu sunt singura deloc, ca am de ce si pentru cine sa lupt si sa traiesc!
Mi-am dorit enorm sa fiu iubita, sa iubesc, sa am o familie. N-a fost sa fie. Fiecare barbat ce trecut prin viata mea, a luat ce a avut nevoie si a plecat mai departe lasandu-mi sufletul mai gol, inima mai pustiita si o durere mai acuta. Societatea m-a judecat si aratat cu degetul, "prietenii" au venit si au plecat si ei, fiecare dupa interes si nevoie.Dar Rhett a ramas. Nu poate vorbi, dar in fiecare noapte, pe covorasul de langa pat el imi aminteste ca e aici sa ramana. Mi-o spun ochii lui superbi si limpezi ca cerul senin. Iar eu il cred. Pentru ca el nu m-a mintit niciodata.
Cu gandul la el numar picaturile perfuziei, monotone si tacute in camera sterila de spital. Totul duhneste a moarte si in acelasi timp musteste de viata. Afara, in curte, o haita de caini isi exprima zgomotos multumirea in fata unui om zdrentaros ce isi impartea mancarea cu ei. Mancarea prea putina, ei prea multi...dar nu conteneau cu multumirile...Tare, zgomotos, sa auda o lume intreaga ca si ei au viata.
Si lacrimile s-au pornit din nou...
Pentru ce mai am nevoie de oameni?....il am pe Rhett! Cainele.
Oamenii se vor tot perinda prin viata mea, isi vor da cu parerea, ma vor judeca, compatimi, sfatui, jefui sufleteste, ajuta sau ignora, dar Rhett va ramane sa-mi stearga lacrimile si sa-mi aminteasca ca el nu ma judeca, nu ma compatimeste, doar ma iubeste. Neconditionat!!
Unde esti tu, Doamne, sa ne inveti sa fim iar OAMENI?
Articol inscris in concurs.
