Ma duc la Fundeni, pentru checking-ul lunar. Ca de obicei, lume multa, amarata, medici, asistente, brancardieri, usi trantite, galagie, bolnavi. O atmosfera irespirabila, sufocanta, cu iz de speranta amestecata cu teama si mai ales, iz de moarte! Fundeni-ul isi merita cu prisosinta numele!!...Ajung la medicul meu, bat la usa si sunt poftita sa intru. Inauntru, profesorul, doua asistente, 2 stagiari si o doamna mai in varsta, a carei fata trada o mare suferinta. Brusc, am simtit ca mi se usuca gatul, fara sa stiu de ce exact si am mormait un "buna ziua" sugrumat. Zambitor, profesorul ma pofti sa iau loc si apoi adresandu-se doamnei inlacrimate ii spune: "Uitati-va la doamna. Nu pare bolnava, nu? Si totusi si dansa are cancer! E stationar cu sperante foarte mari de remisie! Nu intotdeauna cancerul inseamna moarte", conchide dansul la final. Ochii doamnei ma sfredelesc cateva secunde, apoi, intr-o izbucnire isterica, aud : " Nu e drept!! NU,NU E DREPT!!!! Doamna asta e mai in varsta, copilul meu are doar 26 de ani!!" Si izbucneste in plans, hohotind cu o deznadejde ce mi-a facut pielea de gaina. Pe moment am simtit cum creste furia in mine, dar replica mi-a murit pe buze, vazand durerea ei. Ce poti spune unei mame careia ii moare copilul? Din experienta stiu ca nimic!!. Indiferent ce ai spune, nu ajuta. M-a cuprins brusc anxietatea, m-am ridicat, i-am spus profesorului din mers ca voi reveni maine si am iesit pe usa inainte sa ma opresca cineva. Am alergat pe holuri pana afara, plangand fara sa ma pot controla. Iesind, am tras cu nesat aer in piept si chiar m-am bucurat de frigul ce musca din mine, fiindca uitasem sa imbrac haina. Nu era soare afara, nu era frumos, dar macar traiam sa pot vedea si acesta zi, pe cand altii, n-au mai avut norocul asta. Sau vor muri maine. Moartea nu alege dupa varsta, culoare, statut social sau cont bancar. Si nu se satura niciodata....si atunci...pentru ce sa ma plang de ploaie, de frig, de nori, cand totul musteste de viata in jur iar eu ma pot bucura de ele? Viata ne e data fara sa fim intrebati si la fel ne e si luata. Daca stam sa privim doar neajunsurile, uitam sa o traim. Iar eu am foarte motive sa ma bucur de ea, fie doar si pentru o "ieseala" in club si dansat pe mese, sau pentru cei doi ochi albastri ce ma asteapta acasa.
Am urcat in autobuz, m-am asezat in spate si am plans tot drumul spre casa...de durere, de dor, de usurare, de recunostinta. Traiesc si asta merita pretuit!
