Poveste in alb

    Iarna.... o feerie in alb, un joc gratios al fulgilor de nea, sclipiri vesele de luminite in brazi gatiti, mosi prea rumeni in obraji si mult prea pantecosi, razand prietenos in timp ce impart daruri...glasuri cristaline de copii pe derdelusuri,  caldura in casa si aroma de vin fiert cu scortisoara. Iarna mea n-ar trebui sa aibe iz de moarte si taceri incremenite in nameti ce acopera lacrimi si disperare.


        Iubeam iarna...iubeam raceala ei asternuta lin si alb, sau vijelios si racnit peste oameni si case, peste bucurii si tristeti. Ma cufundam in vise lipita de soba bunicilor si pandeam nerabdatoare venirea unui anume Mos...ma harjoneam cu fratii in zapada, plangand fara rost de  , sau razand necontrolat, iar iarna ne imbratisa pe toti cu bratele-i reci si umede sub ochii veghetori ai bunicii.
      Dar am crescut si iarna a lasat in urma izul de cozonac si sarbatoare, a capatat alte conotatii, cu vijelii furtunoase, geruri naprasnice sau o caldura nefireasca pentru acea perioada si dorul de zapada...dar inca mai iubeam iarna...
     Intr-o zi insa, moartea s-a furisat tacuta si a smuls din bratele mamei surasul copilului ce abia invatase sa mearga si sa silabiseasca primele cuvinte...si-atunci am urat iarna! I-am urat albeata, raceala si tacerea, i-am urat bucuria si zambetele aduse in fulgi pufosi si lini, i-am urat sarbatoarea ce aducea cu sine un Mos inutil, prea rumen si prea gras...am urat si-am plans...si-amintirile mi-au inghetat speriate in colturi de suflet impaienjenit, gonite acolo de disperarea gandului ca as mai putea vreodata iubi iarna...
     
      Idealul iernii ar consta in echilibrul ei. In lipsa gerului naprasnic si al viscolelor nestapanite, sau poate doar in durata lor limitata. In strazi circulabile si in caldura in case.  Ar trebui sa fie motiv de bucurie, nu de disperare, sa aibe iz de sarbatoare, nu de moarte! Iarna visurilor mele e cea in care oamenii nu mor inghetati, viscolele nu paralizeaza viata si unde autoritatile nu sunt constant depasite de realitate si le pasa ceva mai mult de omul simplu ce plange in frig si bezna. E iarna in care se aud sunete de zurgalai, nu zgomotul obsedant al lopetilor si strigatele oamenilor cerand ajutor de sub nameti. E iarna copilariei mele, cu fulgi prietenosi  la geam, mere coapte in cuptor, cozonac cu nuci si stafide si tors de pisica lenes la gura sobei...
        E iarna in care copiii nu vor mai plange si parintii nu se vor mai teme...

         Acest articol este in scris la Blog Power-editia a 9-a.
Tema a fost propusa de liderul saptamanii trecute Carmen.
Alte articole participante:Iarna mea -Cora Bogdan